Revista FITT

Articole neincluse în edițiile printate ale revistei.

Scena teatrală medievală readusă la viață

Romeo și Julieta

Iată-ne ajunși și la ultima zi din Festivalul Internațional de Teatru de la Turda, ediția 2024. Sâmbătă, 7 iulie, în curtea Muzeului de Istorie, am participat la ultimul act al festivalului: Romeo și Julieta, în regia talentatei Anca Sigartău. 

Spectacolul Romeo și Julieta  a fost „cireașa de pe tort”. Care dintre actrițe nu au vrut ca măcar o dată în cariera lor artistică să fie Julieta? Sau care dintre actori nu și-au dorit rolul lui Romeo? Proiectul Shakespeare Imaginarium le-a oferit din plin această șansă. Montarea originală a celebrei piese a lui Shakespeare a fost gândită pentru a fi jucată în aer liber, cu costume elisabethane. 

Piesa începe într-o piață publică din Verona, unde Sampson și Gregorio poartă discuții aprinse, discuții  generate de ura dintre familiile rivale Capulet și Montague. Cei doi încep să se lupte. Apoi își face apariția și Benvolio, care încearcă să-i despartă, dar lupta continuă odată ce apare în scenă și Tybalt. Toți aceștia au fost convinși să renunțe la conflict de către copiii celor două familii. Nu vreau să încep  prin a vă povesti o istorie foarte bine cunoscută de marea majoritate a lumii. Amintesc doar atât: membrii ambelor familii descoperă corpurile neînsuflețite ale celor doi îndrăgostiți (Romeo și Julieta) și află de la Lorenzo tot ce s-a întâmplat. În final, cele două familii rivale, Capulet și Montague, se împacă și ajung la concluzia că doar ura lor a dus la moartea lui Romeo și a Julietei. Piesa se termină cu o elegie pentru îndrăgostiți:

„Pentru că nu a fost niciodată o poveste de mai mult vai decât cea a Julietei și al ei Romeo.”

Din nou mă feresc a face ierarhizări pentru că nu își au rostul. Întreaga distribuție a evoluat la cote foarte înalte. Și totuși nedrept ar fi să nu remarc jocul extrem de bine condus de către personajul Romeo, secondat minunat de către ”serafica” Julieta.  Prin discursul modern abordat s-a obținut un plus de autenticitate, ceea ce a făcut să sporească frumusețea actului teatral și să permită actorilor și spectatorilor deopotrivă să se bucure de minunatul text shakespearian. S-a realizat astfel o zicere originală  și actuală, mult mai „digerabilă”. Povestea întreagă devine mai explicită și mai sensibilă prin introducerea în scenă a celor doi copii, care ne sugerează de fapt partea angelică a lui Romeo și a Julietei.

Nu-mi rămâne  decât să prezint distribuția ce s-a achitat magistral de interpretarea unui text dificil: Mara Oprea, Toto Dumitrescu, Anca Sigartău, Damian Victor Oancea, Cristi Neacșu, Kadi Bulgakov, Valentin Sichim, Vlad Gherman, Oana Moșneagu, Alecsandru Dunaev, Melisa Neacșu, Luca Stancu. Dacă ar fi să am un mic „regret”,  acela ar fi că actorii nu au beneficiat de lavaliere pentru a putea nuanța și mai eficient interpretarea.

Costumele Alexandrei Boerescu Mâzgăreanu au venit să sprijine remarcabila regie a Ancăi Sigartău, care a condus echipa de actori super-talentați cu mare dibăcie.

Și uite așa s-a încheiat și ultimul act al Festivalului Internațional de Teatru de la Turda, ediția 2024, un festival minunat și bogat în toate genurile de manifestări ale artelor interpretative.

Prof. Virgil Deceanu

Interviu cu Lucian Țion

În perioada Festivalului Internațional de Teatru de la Turda (25 iunie – 04 iulie, FITT 2021), am stat de vorbă cu regizorul spectacolului selectat Istoria Românilor pe scurtLucian Țion. Descris ca o incursiune în buzunarul amintirilor, o călătorie printre ”momente istorice și valori neprețuite – o lecție despre naționalismul românilor și deschiderea ușilor vocilor din noi”, spectacolul a intrat sub lupă interviului, cu ajutorul unuia dintre voluntarii festivalului, Tudor Bogdan Miclăuș.

Cum ați reușit să ajungeți la această idee asupra istoriei, în ciuda modului încremenit de predare a istoriei în școli? 

Făcând spectacolul mi-am dat seama că suntem un popor orgolios. Acest lucru fiind cauzat, probabil, de faptul că manualele nu ne învață o istorie critică, acestea punând accent pe memorarea unor date pe de rost, a unor date, evenimente sau personalități. Elevii pleacă din școală cu o părere deformată și impusă de discursul dominant al societății.

 Cum ați reușit să obțineți acest hibrid între teatru fizic și teatru de păpuși?

Colaborând cu teatrul Magic Puppet din Cluj, teatru care se ocupă cu spectacole pentru copii, am plecat la drum dorind să facem un spectacol pentru adulți. Ne-am gândit să introducem o scenă în care apar și păpuși (cei de la Magic Puppet ocupându-se de manufactura și manevrarea păpușilor). Am reușit să împărțim show-ul în două scene, iar cea cu păpuși s-a integrat foarte firesc.

Noi am scris spectacolul în timp ce lucram la el. Practic, acesta a luat naștere pe timpul unui workshop cu actorii. Le-am prezentat colegilor problema identității noastre naționale și faptul că noi, ca popor, nu știm de unde venim, concluzionând că suntem pe aceeași pagină.

Inspirația mea a plecat de la un spectacol regizat mai demult, numit Operele complete ale lui William Shakespeare pe scurt, spectacol în care trei actori prezentau tot Shakespeare-ul într-o oră și jumătate. Modul în care se juca acest spectacol era natural, non-abstract, comic și educativ. Asta am dorit să fac și cu istoria, un spectacol accesibil, față de care să ne simțim aproape.

Probabil că orgoliul multor români se datorează perioadei de glorie a dacilor, perioada prezentată în a doua parte a spectacolului, spre final.

Care a fost logica structurii spectacolului în acest sens?

Logica comediei. A sări peste prezentarea acestui mit fondator cu care noi ca popor suntem extrem de îndoctrinați, ar fi fost aproape un sacrilegiu, iar eu am ales acest mod satiric de prezentare, considerându-l ca fiind cel mai sănătos. Practic, acesta a fost într-un fel conflictul care a dus spectacolul la final. E ca și atunci când ai de vorbit despre un lucru important, dar ți-e greu și tot vorbești despre altceva până când, la un moment dat, ajungi să vorbești despre acel lucru, dar din cauza vorbirii de până atunci, perspectiva se schimbă.

Care este însemnătatea modului în care personajele își schimbă părerea unul despre altul și felului în care acestea schimbă tabăra?

 Este ezitarea noastră de a alege o tabără provenită din nesiguranța identității noastre și, din păcate, acest fapt ne definește. Aceasta nu e doar problema noastră, ci o problemă a mai multor țări care au fost oarecum vioara a doua în lume.

Credeți că putem afirma că multe dintre diferențele culturale și tradiționale ale țărilor est-europene au luat naștere în mod artificial?

  Da, eu cred că naționalismul ca ideologie a luat naștere în secolul al XIX lea, când multe țări și-au dobândit independența față de marile imperii ale vremii. Încă un lucru ce ne aseamănă este faptul că multe țări din Balcani și estul Europei își dobândesc independența în anul 1918. Totuși, odată cu această independență, multe țări își pierd din coeziune, apărând diferențe mai mari între etnii, diferențe care erau mai mici pe timpul stăpânirii coloniale. 

 Cum v-ați simțit pe parcursul festivalului?

Foarte bine, îmi place faptul ca e un festival în creștere, dar cred că trebuie promovat mai mult, mai ales în zona Clujului, poate chiar să se adreseze Transilvaniei, pentru că ar putea. Turda are potențialul de a deveni un hub cultural în toată regula, Clujul fiind deja epuizat de celelalte festivaluri organizate, din punctul de vedere al resurselor și infrastructurii.

Mulțumim regizorului Lucian Țion pentru interviu și voluntarilor Festivalului pentru participarea la activitățile revistei de festival.

Gânduri despre actor din perspectiva unui scriitor

Ioan Alexandru Savu, actor TNAMT

Ce unealtă formidabilă și de durată este povestea! Storytelling-ul există din vremuri imemoriale, de pe vremea când omul a încercat să învețe îndeletniciri și a simțit nevoia de a transmite mai departe. Azi storytelling-ul are atâtea forme, dar ne-am îndepărtat de substraturile complexe sau adânci. Prea puțină substanță ajunge ușor și simplu la public. Cum zicea nenea Shakespeare: ”What is your substance, that millions of strange shadows on you tend?”. Și cu asta am și definit actorul și scriitorul – căci despre ei doi este vorba, doi artiști în perspective de manifestare diferite. Eu sunt scriitor la debut. Încă n-am avut un debut mare sau intrarea în marea literaturii de comerț, dar vă spun că de scris mă ocup. Și încă de când eram copil. Acum sunt actor al Teatrului Național ”Aureliu Manea” Turda și practic profesia asta de zece ani, de când făceam figurații și animație, din primul an de facultate. Și am iubit meseria din aceeași postură a povestitorului. 

Îmi place să spun povești, e atât de simplu. Și îmi place ca ele să treacă prin mine. Personajele întotdeauna trec prin ce trec și eu, iar ca actor, fac parte dintr-un univers fictiv în fiecare reprezentație. Iar spectatorul avid, care ascultă și vede, înțelege convenția și asimilează ceea ce-i ofer eu ca povestitor. Să simți pe pielea ta acea senzație unică, să trăiești intens, să îmbraci haine străine care devin ulterior ale tale, să ții la discursul tău ferm, așa încît și copiii mari și cei mici să poată procesa și înțelege Povestea

Vedeți voi, omul a practicat inițial povestea și povestirea în forme orale. După ce povestitorii oratori și-au depănat poveștile, a venit un moment în care a fost nevoie ca ele să fie notate. Cu ce? Cu un creion… ba nu, cu un cărbune… așa. Toate poveștile trebuie păstrate pentru posteritate, altfel omenirea nu va învăța nimic. De-acolo mai departe s-au dezvoltat marii povestitori, care acum au locul lor în istoria filosofiei, esoterismului, literaturii și nu numai. În istoria scrisă a lumii noastre. 

Eu când scriu simt un curent diferit de cel al teatrului, e alt fel de daimon al creației. Vine din subsolurile subconștientului meu, e din imaginarul meu, acolo unde tot ce-am adunat din poveștile anterioare se poate folosi drept unealtă de scris. În prezent lucrez la un roman fantasy, un gen alegoric și abundent în povești savuroase, apreciat mai ales în ultimii treizeci de ani, de când a devenit mainstream. În acest gen de literatură viața se preschimbă în vise. Iar în teatru e multă prezență și viață. Cred că asta este diferența reală dintre cele două ipostaze: eu visez cînd scriu, și trăiesc când joc.

Tumult, agonie și sevraj

Iulia Andreea Hudubeț, internship redacție GraFITT

Tumult, agonie și sevraj. O scenă mică, lumină obscură și o profundă liniște ce-ți înlemnește id-ul. Publicul privește neclintit scena și se lasă expus la un amalgam de sinestezii și stări.

Spectacolul documentar de teatru Van Dan: 10 ani de sânge murdar urmărește povestea lui Răzvan, un tânăr din București care timp de 10 ani s-a confruntat cu dependența de „sărutul îngerilor”. În urma conversațiilor avute cu acesta, actorul Vali V. Popescu și regizorul Dragoș Călin au reușit nu numai să contureze monodrama, ci și să lege o frumoasă prietenie cu Răzvan, pe care îl consideră un adevărat erou.

Textul ne dezvăluie treptat experiențele prin care Răzvan a trecut din cauza consumului de droguri. Spectatorii urmăresc alienarea bărbatului, îi resimt angoasele și adoptă emoțional vacarmul său interior pe tot parcursul piesei. Povestea nu caută să educe forțat, nu urmărește să trezească nici milă, nici revoltă și nici nu are rol justițiar, ci, în cel mai pur mod, relatează o realitate tristă a unui tânăr, care împins de nevoia de apartenență, intră în acest cerc vicios. Deși suntem plasați temporal în jurul anilor 90-2000, mesajul textului transcede timpul și capătă un caracter general valabil: rolul social al drogurilor invocă mai mult la consum decât pura curiozitate de a le încerca a unui individ.

Răzvan a început să consume droguri din dorința de a nu fi lăsat pe dinafară de grupul său de prieteni. Acesta a fost printre ultimii dintre amicii săi care a luat contact cu astfel de substanțe și a putut observa cum, treptat, discuțiile lejer purtate la o bere în fața scării se transformă într-o disperare acerbă de a face rost de droguri. Atât textul cât și interpretarea acestuia reliefează într-un mod autentic efectele pe care drogul ca agent de socializare le aduce în viața unui individ. Socializat în acest sens, tânărul este într-un zbucium emoțional continuu: trebuie să aleagă între prietenii săi și sine însuși, iar odată cu alegerea primei variante realizează de fapt, că le-a pierdut pe amandouă. Când fiecare aspect al vieții sale decade sub ochii săi, tânărul nutrește dorința de a se cunoaște pe sine ca întreg ce nu face parte din acest cerc vicios. Acest lucru este dificil de realizat atunci cand instituțiile specializate ale statului nu oferă consilieră psihologică și sprijin, și cu atât mai dificil când realitatea ta e conturată de interacțiunea cu cei din jur. Anumite nonvalori devin percepute precum firești în interiorul grupului său de prieteni și ulterior în interacțiunea membrilor acestuia cu cei din jur.

Insert-urile elementelor multimedia precum videoclipurile de tip ”throwback” în piesă îi conferă acesteia un aer nou. Astfel de elemente atrag publicul tânăr și îi menține atenția, hrănindu-i setea de dinamism.

Așadar, finalul, sugerat și confirmat ulterior de actorul Vali V. Popescu, ne prezintă un Răzvan schimbat, un erou care după 10 ani de dependență a reușit să învingă această batălie cu ajutorul ”Teen Challenge România”, asociație care oferă sprijin persoanelor ce se confruntă cu astfel de probleme. Credința în Dumnezeu a avut de asemenea un rol major în schimbarea sa. La finalul piesei povestea continuă chiar prin glasul lui Răzvan, care este prezent la spectacole dornic să răspundă întrebărilor publicului și să ajute pe oricine are nevoie.

Regie: Dragoș Călin

Distribuție: Vali V. Popescu

Regia tehnică: Cătălin Florea

Decor: Eliza Labancz

Concept grafic afiș: Theodor Romilă

Invitat special: Răzvan Dan Dragu